Alchimia

À prupositu di Wikipedia
U laburatoriu di l'alchimistu (1595) di Hans Vredeman di Vries

L'alchimia hè un arte esotericu chì vene di l'antichità di tutti i lochi di a tarra è si sparchje sin'à l'Auropa quandu sò ghjunti i testi arabi. I scritti alchimisti fanu l'usu di un simbulisimu speciale distintu a piattà u sensu a l'altre parsonne. U nome vene di l'arabu al-kimiya o al-khimiya (الكيمياء o الخيمياء): quantità. Si ritrovanu pratiche alchimiste in tutte e civilisazione anziane: occidentale, orientale, indiane è chinese.


Descrizione[mudificà | edità a fonte]

U scopu di l'alchimìa hè a studia di a materia è a trasfurmazione di quessa. Unu di i scopi hè l'Òpera Maiò, ci vole à dì l'elaborazione di a Petra Filosofale chì permette a trasmutazione di i mittali vili (piombu, stagnu...) in mittali nòbili (oru, arghjentu...). Un altru scopu maiò di l'alchimìa hè a ricerca di a Panacea (medicìna universale) ò a prulongazione di a vita cù un Elisiru di Longa Vita. A pràtica di l'alchimìa è e teurìa di a materia sò qualchivolte accumpagnate di speculazione filosòfiche, mìstiche ò spirituale.

Storia[mudificà | edità a fonte]

L'origine di l'alchimia si perde n'i tempi d'i tempi, è pare ghjunghje di cuasgi tutti i cuntinenti.

Antichità[mudificà | edità a fonte]

L'alchimia pare piglià una parte di più in più inpurtante in revoluzione neulitica, quandu l'omu vulendu capisce è avè u cuntrollu di a natura, vede quessa qui sottu una forma metafòrica pà pude trasmettesi i sicretti. Cumu l'usu di creature legendarie cumposte di parechje partite d'animali sfarenti, par esempiu e chimere, pà raprisentà l'elementi fundamentali pà a fabricazione di l'atrazzi è di l'arme pà avè u vantaghju drentu e battaglie. Ind'a China àntinca, l'alchimia ci hè di sicura a u IV seculu nanz'à u Cristu. A ricerca di rimedii d'immurtalità hè u progetu maiò di l'èpica. U primu imperatore di a dinastìa Qin organizeghja una spedizzione nant'a l'isula legendaria di Penglai (vidaremu chi quellu racontu hè cuasgi listessu a d'altri par esempiu quellu di l'argonoti. In India, e pràtiche Shivàiche è Tàntriche seguenu dinò i principii alchimisti. Shiva (Principiu attivu di u zolfanu feconda Çakti ( principiu di u mercuriu), pà dà à u discèpulu u corpu di diamente fùlmine, diventatu in Auropa a petra filosofale. A l'Oriente Mediu, a Babilona maiò cunnosce dinò l'alchimia. L'Iranu ànticu cunnosce dighjà l'omu primurdiale è u sò sbrenbamentu. in Egipta anzianna, si trova dighjà l'uroboros, simbolu di u principiu primu di l'alchimia, "solve e coagula", e dinò u principiu di a prima tappa, a dissoluzionne, ricunnisciuta dà tutti l'alchimisti cummu l'allegorìa di u sbrembamentu (vede Fulcanelli), quì quellu d'Osiris (chi a mitulugìa greca ripigliarà cummu u sbrembamentu di Dionysos-Zagreus). A scola di Lisandrìa, prubabilmente u centru u più sviluppatu di tutta l'antichità, avutu dinò i sò maestri a pinsà in alchimia (Zozimu, Sinesius, Olimpiodore). In Auropa, sò i Cèltichi chi pratìcanu l'alchimia.

L'alchimia

Medievu[mudificà | edità a fonte]

A u XII seculu, disfatta di e cruciate, i testi arabi, chi cunnòscenu dighjà una teulugìa è una metafìsica assai sviluppata (Avicennu, Averroesse, Maimonidu...) collanu in Auropa passendu pà a Spagna è a Turchia. Aristotele, incunnisciutu sin'a quì in Auropa, diventa l'ideologìa principale di a Filosofia Scolàstica Midievale, cù tuttu u materiale alchimista. Pà micca esse ghjudicatu cummu unu erèticu, nascenu storie(Arturu, I Cavaglieri di a Tavula Ronda...) chi parlanu tuttu di u Graalu. Ghjè a 'ssu mumentu chi ghjunghje u scrittu di a Tavula Smirallina, fundamentale pà l'alchimisti di u midievu, chè a ghjente attribuisce a Hermes, mà chi hè in fattu a fine d'un trattu "u livru sicretu di a creazione è tènnica di a natura", scrittu sottu u regnu di u chaliffu Ma'Mun in 833.

XIV-XVI seculu: l'epica d'oru[mudificà | edità a fonte]

L'alchimia cummencia à aluntanassi di a Ghjesgia, a Riforma si pripara è e duttrine teosofiche nascenu, l'Illuminismu si sviluppa. U discorsu scambia è piglia parechje significazione, teosòfiche, mettafìsiche è fìsiche. L'alchimia hè accusatu d'eresìa, è diventa una duttrina sicreta. Ghjè a st'èpica chi apparisce un onda di scritti, a più impurtanta di tutt'a storia uccidantale, mà dinò u più scurru. L'autori i più impurtanti sò Flamel, De Loris (Romanu di a Rosula), Ripley, Isaac l'Ollandese, Paracelsiu è tutti quanti... A st'èpica a capitale di l'alchimia hè Praga, è tutti i sapienti si stallanu cullà.