Corsica Ponte Novu

À prupositu di Wikipedia

Corsica Pontenovu hè una puesia di Santu Casanova (1850-1936). Hè stata publicata in Fiori di Cirnu in u 1930.

Corsica Pontenovu[mudificà | edità a fonte]

Curunata di boschi,
Bagnata da lu mare,
À i pedi d’un altare
Inghjinuchjata.
Sempre martirizata
Da Turchi è da Cristiani
In li monti, in li piani
È pà le valle.
Daret’à le to spalle,
I Vittuli imbuscati
Si sò sempre piattati
À fà ti focu.
Si spegne pocu à pocu
U to core in lu dolu,
È Ùn ci hè manc’un figliolu
Chì ti chjama !
A natura chì t’ama
Cunsola i to dulori,
Dendu ti rose, fiori
È dolce sole.
Nascenu le viole
À tutte le staghjone,
Spegne le nivaghjone
U to clima.
Ma ùn sè anc’a la cima
Di tutti li to guai
Ch’ùn finiscenu mai,
O mamma cara !
Intorn’à la to bara
Ùn ci hè cà rinigati
Cù l’ochji spalancati
D’impustura.
Bella la to statura,
Celeste lu to visu,
Ma ancu in Paradisu
Sarè trista.
Ùn si sarà mai vista
Sorte cusì turbata,
Povara, tribulata
Man’è sera !
Torna la primavera
Cù tutti li so fiori,
Rinascenu l’amori
Di u passatu.
U cuccu s’hè spartatu,
Cantanu i rusignoli,
Ma piegnenu li doli
È la sciagura.
Finchì lu mondu dura,
Rinasce ogni billezza
È torna l’aligrezza
In tutti i cori.
Ma par tè li duttori
Ùn hanu medicine,
Chì sè ghjunt’à la fine
Di e to noie.
Sò finite le gioie
Di li tempi passati,
I to figlioli ingrati
Sò à la festa.
Fà scuppià la timpesta
Di u ventu pupulare,
Ch’ella li port’in mare,
È cusì sìa !
Eccu ci à Pontenovu
Pien’ di sol’è di rose,
Ma par noi sò cose
Inaudite.
Sgottanu le firite
D’i veri patriotti
Ch’hanu li membri rotti
Da lu piombu.
Hè mutu lu culombu,
È dipoi stamane
Sò sciolte le campane
In lu dulore.
S’hè scuratu lu sole,
Mughja l’onda di Golu,
Ùn ci hè più un corsu solu
In tutt’a valle !
Tazzati da le palle,
Trascinati da u fiume,
Falanu trà lu fume
Di a rivolta.
Copre la nebbia folta
Sta lutta cusì atroce
Marcata d’una croce
Senza nome.
Finita hè la funzione,
Sentu cantà lu Requie,
È sonanu l’esequie
Di a nostra libertà.