Nodu gurdianu

À prupositu di Wikipedia
Lisandru Magnu taglia u nodu gurdianu, di Jean-Simon Berthélemy (1743–1811)

A sprissioni nodu gurdianu hà a so urighjina in una tradizioni litteraria è lighjindaria à a quali hè liatu ancu una passata di a vita di Lisandru Magnu. Incù u tempu, a sprissioni hà assuntu, in parechji lingui, una valenza mitaforica, andendu à indicà un prublemu di difficiulissima suluzioni, chì si presta à essa risoltu, à a manera di Lisandru, incù un brutali tagliu. Da sta passata diriveghjani sprissioni com'è " taglià u nodu gurdianu...":

"Purteti li u discorsu incù l'argumenti,
chì richiedini acutezza è suttilezza,
è saparà scioglia u nodu gurdianu
di tuttu, com'è a so ghjarrittiera"
(William Shakespeare, Enrico V, Attu prima, scena prima. 45-47)[1]

Tradizioni lighjindaria[mudificà | edità a fonte]

A divisa di Fernando u Catolicu, rè d'Aragona, chì faci allusioni à u mitu di u nodu gurdianu.

A passata ricodda à l'VIII seculu a.C., periodu in u quali u populu di i Frigi custituiscìa u so probbiu statu incù una struttura pulitica, in u fondu di l'Anatulia (l'attuali Turchia), ma tandu ùn ci era ancora statu elettu un rè.
L'oraculu di Telmissu (o Telmessu, l'attuali Makri), l'antica capitali di a Licia, predissi chì u prima omu chì ghjintraria in quidda nova cità annantu à un carru trainatu da i boi, ni divintaria u rè. U prima à entra fù un misaru paisanu di nomu Gordiu chì, in cunfurmità cù ciò ch'eddu aia annunciatu l'oraculu, fù numinatu rè è a piccula cità presi u so nomu (chì oghji currispondi à l'attuali Yassihüyük). 'Ssa privisioni fù intarpritata ancu par mezu d'un segnu di i dii, à traversu un'acula chì era atterrata nantu à u carru stessu. Sicondu u storicu Arriano, u figliolu aduttivu di Gordiu, Mida (u rè chì trasfurmava in oru tuttu ciò ch'eddu tuccava), didicò cusì u sacru carru di u babbu [2] à a divinità frigia Sabazio (chì i Grechi idantificavani incù Dionisu).

Fonti[mudificà | edità a fonte]

Lisandru era un parsunaghju d'eccezziunali cilebrità, è l'episodiu di u nodu gurdianu era cunnisciutu da ogni parsona struita di l'antichità è senza dubbitu ancu da tanti altri chì ùn l'erani micca, da u III seculu a.C. finu à a fini di l'antichità è beddu più dopu. I fonti litterarii sò Arriano, u prupagandistu di Lisandru (Anabasis Alexandri 2.3), Quintu Curzio Rufo (Historiae Alexandri Magni Macedonis, 3.1.14), Giustino in a so epitome di i Storii Filippiche di Pompeo Trogo (11.7.3), è Claudiu Eliano (Nantu à a natura di l'animali 13.1).[3]

Noti[mudificà | edità a fonte]

  1. William Shakespeare, Enrico V, in a traduzioni di Goffredo Raponi da LiberLiber.
  2. Anabasis Alexandri (Αλεξάνδρου Ανάβασις), ii.3): "καὶ τὴν ἅμαξαν τοῦ πατρὸς ἐν τῇ ἄκρᾳ ἀναθεῖναι χαριστήρια τῷ Διὶ τῷ βασιλεῖ ἐπὶ τοῦ ἀετοῦ τῇ πομπῇ.": "...è uffrì u carru di u so patri com'è donu à u rè Zeus com'è ringraziamentu di avè li inviatu l'acula".
  3. I quattru fonti sò mintuvati da Robin Lani Fox, Alexander the Great (1973) 1986: noti à u capitulu 10, p. 518. Fox rifirisci a passata à i pagini 149-151.

Fonti[mudificà | edità a fonte]

'Ss'articulu pruveni in parti o in tutalità da l'articulu currispundenti di a wikipedia in talianu.