Margonu

À prupositu di Wikipedia
(Reindirizzamentu da Margone)
U margonu
Margonu in Calvi
Classificazioni scentifica
Regnu Animalia
Divisioni Chordata
Classa Aves
Ordini Pelecaniformes
Famiglia Phalacrocoracidae
Genaru Gulosus
Nomu binuminali
Gulosus aristotelis

U margonu (o margone) (Gulosus aristotelis) hè un' tipu d'aceddu chì faci parta di a famiglia di i Phalacrocoracidae.

Discrizzioni[mudificà | edità a fonte]

U bizzicu di u margonu hè lungarinu, abbastanza finu. U margonu hè longu 65 à 80 cm. A so apartura alaria hè 90 à 105 cm. Pesa da 1,75 à 2,50 kilò. I piulacona sò bruni, u ventri essendu più chjaru cà u restu di u corpu, è u baveddu hè biancu. U so piumaghju hè à l'intuttu neru, cacciatu ni una corta cresta bianca addrizzata in capu mentri a staghjoni di ripruduzioni. I so ochja sò verdi smiraldu è u so bizzicu hè longu è uncinatu. I so zampi sò palmati, ciò chì li parmetti di nutà incù agilità. U margonu pò campà sin'à 15 anni.

Biulugia[mudificà | edità a fonte]

Una banda di margona, in Aiacciu

U margonu pesca di ghjornu. Avendu u so rughjonu, u margonu si dispiazza pocu par nustriscia si. Difatti, un viaghju tipicu di u margonu par piscà si passa di a siguenti manera: u margonu bula drittu versu l'arghja di pesca; à quandu ghjuntu quà, capiciutteghja parechji volti, po stà sopr'à locu da 5 à 15 minuti, eppo finalmenti si ni volta à u nidu.

U margonu stà piuttostu solu, ma accadi ch'eddu furmessi piucculi bandi. Hè ancu successu di tantu in tantu di veda parechji cintunari di margona accolti par piscà, in prisenza d'una banda di pesci bedda maiori.

U margonu femina faci trè o quattru ova, una volta à l'annu, versu u mesi di maghju.

Ripartizioni[mudificà | edità a fonte]

Hè una spezia marittima, chì u so ariali n'hè limitatu à u Mari Terraniu è à a facciata à livanti di l'Oceanu Atlanticu Nordu. Omu u trova in particulari annantu à i costi di l'Irlanda, Regnu Unitu, di a Francia, di a Spagna, Portugallu, Maroccu è di a Tunisia. D'invernu, migra di regula versu u sudu, ma certi pupulazioni fermani in a so aria di ripruduzioni tuttu l'annu. A pupulazioni mundiale di margona hè stimata à 10 000 coppii.

In Corsica[mudificà | edità a fonte]

L'ova di u margonu

U margonu hè beddu prisenti in Corsica.[1] A sottuspezia di margonu prisenti in Corsica hè u margonu mediterraniu (Gulosus aristotelis desmarestii). Parti è più di i margona di u Mari Tarraniu si trovani in Corsica è in Sardegna. Una pupulazioni abbastanza impurtanta hè arrighjunata in Corsica. A prisenza di u margonu in Corsica hè antichissima, postu chì sò stati trovi in i scavi di a Cappedda Santa Maria di l'isula Lavezzu: u margonu era dunqua arrighjunatu annantu à 'ssu isulottu in u seculu XV-XVIII. A pupulazioni di margona di Corsica era stimata à 830 coppii in 1980 (Thibault 1983). I culonii i più impurtanti di margona sò situati annantu à l'isulotti di Corsica: i Lavezzi, i Sanguinari, l'isulotti di a Tunnara è i Ciarbicali, ma dinò annantu à a facciata uccidintali di a Corsica. Hè raru chì i margona friquintessini i stagna di a costa uriintali.

Sistematica[mudificà | edità a fonte]

Un sinonimu di Gulosus aristotelis hè: Phalacrocorax phalacrocorax.

Trè sottuspezii di margonu sò cunnisciuti:

  • U margonu atlanticu: (Gulosus aristotelis aristotelis): u so ariali hè in u nordu, dipoi l'Islanda è u nordu di a Scandinavie insin'à a facciata atalantica di a Spagna..
  • U margonu mediterraniu (Gulosus aristotelis desmarestii): si trova in parechji loca, annantu à u litturali du i Mari Terraniu, da i costi utiintali di Spagna insin'à u Mari Neru. L'aceddi di 'ssa sottuspezia sò più chuchi ch'è u margonu atlanticu è u so bizzicu hè più longu. I piulacona di 'ssa sottuspezia t'ani u ventri biancu.
  • U margonu maruccanu (Gulosus aristotelis riggenbachi): accadi à volti ch'eddu fussi cunfusu incù u margonu di u Mari Terraniu, chì s'assumiglia mori. ùn si traova ch'è annantu à a cosa atlantica di u Maroccu è in l'isuli Zaffarini.

Lessicu[mudificà | edità a fonte]

U margonu hè ancu chjamatu u marangonu (o marengone).

Noti[mudificà | edità a fonte]

  1. Thibault & Bonaccorsi (1999), Thibault (2006).

Bibliugrafia[mudificà | edità a fonte]

Liami[mudificà | edità a fonte]

Altri prugetti[mudificà | edità a fonte]