Tamerlanu

Tīmūr Barlas (in chagatai تیمور, Temür; in persianu تیمور لنگ, Timur-e lang o Tīmūr Lang, vale à dì Timur "u Zoppu"; cunnisciutu in Europa cum'è Tamerlanu; Kesh, 8 o 9 d'aprile 1336 – Farab, 19 di frivaghju 1405) fù un cunduttore mongolu chì trà u 1370 è u 1405 cunquistò una larga parte di l'Asia cintrale è uccidentale, fundendu l'imperu timuride. [1]
Affascinatu da l'imprese di Gengis Khan, di u quale sperava di ripercorre e vistighe ancu s'ellu ùn ne era micca un discendente direttu è vinia da una fascia aristocratica di siconda trinca, Tamerlanu sapite impone si eliminendu rivali pulitichi dapoi a so ghjuventù, per affirmà si dopu, da u 1370, cum'è grande emiru di Samarcanda. Da quessa occasione, sapite impone si in circa trenta anni a supremazia militare è a so grande capacità di strategia in varii lochi di l'Asia cintrale, in Persia, in u Caucasu, in India, in Anatolia è in parte di l'Oriente Vicinu. A so pulitica d’assimilazione di novi territorii ùn si svilò micca senza ostaculi, tantu chì certe rigione geografiche ùn tulleronu mai a so signuria è u custrinsenu à l’applicazione d’una strategia di u terrore è di a distruzzione chì l'accumpagnò tutta a vita. Fubbenu dinò parechji i nemichi chì pruvonu parechje volte di minà a so autorità, certi di i quali Tamerlanu riescì à piglià a suprana definitivamente cù grande difficultà.
Sullecitatu da e numerose mogle, abbillì a capitale Samarcanda è in u corsu di a so vita cunniscì è cultivò fruttiferi rapporti cù diversi intellettuali cuntempuranei, certi religiosi sunniti è sciiti di spiccu è ambasciatori pruvinendu da l’Europa. U so inugualabile carisma è a so aura di formidabile cunduttore è suvranu li permettenu di creà un vastu imperu chì si stindia da l’Anatolia à e rive di u Gange, ma a so morte, accaduta in u 1405 mentre stava marchjendu versu a ricca China ch’ellu sperava di sottumette, pruvocò una crisa irreversibile chì rudite pianu pianu l’imperu timuride in u corsu di u seculu XV. A so biugrafia hè cunnisciuta in modu abbastanza dittagliatu grazia à diverse opere quasi cuetane chì anu permessu di ricustruì la.
Cuntestu storicu
[mudificà | edità a fonte]
In u XIV seculu a Transoxiana, una regione storica oghje cumpresa in i cunfini di l'Uzbecchistanu, di u Tagicchistanu è chì si sviloppa in e regione sudoccidentale di u Kazacchistanu, facia parte di u Khanatu Chagatai. Quest’ultimu era unu di i quattru grandi Stati furmati in seguitu à a dissoluzione di l’Imperu mongolu amministratu da l’eredi di Gengis Khan. L’altri trè eranu u Gran Khanatu, guvernatu da a dinastia Yuan è situatu in Mongulia è in China, l’Orda d’Oru à l’Occidente, chì inglubava in particulare certi territorii cumpresi in i cunfini di a Russia europea, di l’Ucraina è di u Kazacchistanu (in certi periodi divisa à so volta in Orda Bianca à livante è Orda Blu à punente), è infine l’Ilkhanatu, chì si stendia in Persia è in Mesupotamia.
À l'iniziu di u XIV seculu, u khanatu Chagatai paria frammentatu in duie regione: quella orientale si cumpunia di u Mogulistanu, vale à dì a sezzione più orientale di u Kazacchistanu, u Kirghizistanu è u Xinjiang, mentre quella occidentale si cumpunia di vari khanati retti da suvrani nominali di discendenza gengiskhanida è da emiri chì guvernavanu in u so nome.
L’Asia Cintrale di u Trecentu era abitata da cumunità furmate da Turchi è Mongoli chì campavanu inseme in modu pacificu è chì avianu scambii interculturali forti, cum’ellu a mostra u fattu chì i sicondi avianu aderitu anch’elli à l’islame. À stu prucessu d’assimilazione ùn sfughjia mancu a tribù à a quale appartinia Tamerlanu.
Biugrafia
[mudificà | edità a fonte]Orighjine
[mudificà | edità a fonte]Sicondu certe fonte persiane, Tamerlanu nacquì l'8 o u 9 d'aprile 1336 in l’antica Kesh, oghje cunnisciuta cum’è Shahrisabz, (a cità verde, à circa 50 km à u sudu di Samarcanda), in l’attuale Uzbecchistanu. Pruvenia da a tribù di mongoli turchizati di i Barlas, stallata in quella regione in seguitu à a cunquista di Gengis Khan. A tribù facia parte di i Qaraʾuna, termine chì designava l’abitanti di a Transoxiana, più tardi detti dinò “mezusangue” perchè nati da babbi mongoli è da donne turche o indoiraniche per distingue li da i mongoli “puri”, situati in territorii più orientali. Tamerlanu era figliolu di u capu di l’ulus (tribù) Barlas Amir Taraghai, u quale era ligatu à a sterpa di Tumbinai Khan, antenatu mongolu cumunu cù Gengis Khan; da un puntu di vista strettamente genealogicu, si tratta di l’unicu puntu di cuntattu chì Tamerlanu ebbe prubabilmente cù u celebre cunduttore mongolu.
U babbu di Tamerlanu, chì u so nome significava in mongolu “allodola” (mustrendu sempre una onomastica sciamanica), s’era cunvertitu in un mumentu micca pricisatu à a religione islamica sunnita, chì fù tandu ancu quella di Tamerlanu à tempu cù i membri di u so clanu. Menu precise sò e nutizie relative à a mamma, a quale era sicuramente di sterpa mongola cum’è u babbu, ma d’origine umile. Sicondu l’eruditi muderni, u pesu pigliatu da a famiglia di Tamerlanu in a pulitica di a Transoxiana ùn duvia esse tantu impurtante. Hè prubabile ch’ella appartenissi à a piccula o media nubilità è ch’ella pussidissi parechje terre in i dintorni di Kesh.
Pocu hè cunnisciutu annantu à i primi anni d'età di Tamerlanu. Nant’à a basa di e so memorie, cunsiderate di fideltà sturiografica dubbia, fù in ghjuventù «guardia di e mandrie di pruprietà cullettiva di a tribù». Trà e poche altre infurmazione dispunibule si pò suppone ch’ellu frequentava assai u babbu, u quale facia parte d’una cunfraternita sufi è avia forse strintu ligami cù qualchì gruppu dervisciu.
Ascesa
[mudificà | edità a fonte]
Tamerlanu iniziò a carriera militare à l’età di sedici anni, quandu l’emiru Khazgan, di fattu u veru suvranu di a Transoxiana, li affidò u cummandu d’un squadrone di cavalieri. Dopu à a morte di quessu è l’anarchia chì ne seguitò, a regione fù attaccata in u 1360 da u khan mongolu di u Chagatai (Turchistanu) urientale, Tughluk Timur, chì vulia stende u so duminiu da u Mogulistanh à a regione uccidentale di u Turchistanu, cumpresa a Transoxiana. Mentre a maiò parte di i capi di i nobili transoxiani fughjitinu versu e regione muntose di u sudestu, u ghjovanu Tamerlanu decise di stà è fù per quessa ricumpensatu da i khan mongoli, diventendu u so fiduciariu in a Transoxiana. Cusì li fù datu u guvernu di Kesh, a so cità natale, è di i so dintorni.
In u 1363, Tughluk Timur cuncedite l’amministrazione di a Transoxiana à u so figliolu Ilyas Khoja, cù Tamerlanu subordinatu à ellu. A crudeltà cù a quale i mongoli guvernavanu a regione fece chì a nubilità turca s’insurghjì, trà i quali u suvranu di Balkh, Kunduz è Kabul Amīr Ḥusayn di i Qara'una è Tamerlanu. Stancati da u so regime, Tamerlanu è i so alliati fecenu diverse razzie contr’à i mongoli di Ilyas Khoja, durante una di e quale forse ripurtò una ferita à l'anca chì u rese zoppu dapoi tandu. Ilyas Khoja fù cusì respintu in quessu cuntestu da Kesh è decise di fughje, ma pruvò torna à vultà in Moghulistanu in u 1364, cù l’uppusizione di rivindicà u putere. Tamerlanu è u so alliatu Husayn ùn riescitenu à sottumette lu in a battaglia di Tashkent di u 1365, circustanza chì permise à Ilyas Khoja di ghjunghje in Transoxiana è di spinghje si sin’à e porte di Samarcanda. Eppuru, i so abitanti ricusonu d’apre li e porte è quandu occorse una epidemia trà e file di l’armata di Ilyas Khoja quessu scelse di ritirà l’assediu, abbandunendu torna a Transoxiana.
Quandu Ilyas Khoja morse assassinatu in u 1368, gran parte di a famiglia di u khan era stata ancu ella trucidata, cù u risultatu chì nantu à a scena pulitica fermavanu principalmente Tamerlanu è u so cugnatu Amīr Ḥusayn, diventati parenti per vinculi matrimuniali. I dui si eranu spartuti a gestione di a Transoxiana: Ḥusayn priservò u cuntrollu di Balkh, Kunduz è Kabul acquistendu ancu Khulm, mentre Tamerlanu si stallò stabilmente à Kesh è Karshi, à poca distanza da Samarcanda. Ambiziosu com’ellu era, dopu un periodu di cunvivenza pacifica Tamerlanu si cuncintrò prestu annantu à a necessità di liberà si ancu di u so alliatu, postu ch'ellu vulia stabilisce si una propria autonomia. A pusizione di vantaghju paria quella di Husayn, cunsiderendu ch’ellu era rispettatu per a so più grande anzianità ed era assai riccu. Quessu ùn intimurì u ghjovanu Tamerlanu, chì si fece portavoce di quelli nobili chì si sintianu oppressi per via di l’introduzione di leghje fiscale più oppressive, di l’alluntanamentu di parechji oppunidori pulitichi è di l’incameramentu di i so bè. Hè prubabile in ogni modu chì ancu Tamerlanu ùn era senza colpe, avendu infatti riscossu certi tributi chì ùn li spettavanu ma à Ḥusayn; per cuntrà a so sprighjudicatezza, Tamerlanu fù minacciatu da u so rivali è preferì cusì circà rifughju in l’oasi di Marv.
A lotta per a Corasmia
[mudificà | edità a fonte]Cristallizata oramai a so pusizione in Transoxiana, Tamerlanu avia bisognu d’un megliu cuntrollu annantu à a regione di Herat, induv'ellu era di pocu mortu u malik. Cunscente di u pesu ch’elli avianu sempre i gruppi turcomongoli, Tamerlanu ùn si impegnò in una campagna militare è preferì favurisce a nomina d’un novu guvernatore, Soyurgatmish, d'«altu lignaghju mongolu» è in sustanza un fantocciu in e mane di Tamerlanu. A gestione si svilerà cusì acuta chì u figliolu di Soyurgatmish Maḥmūd, chì ne fece a rileva à a morte di u babbu in u 1384, farà e funzione di generale in l’armata di Tamerlanu.
À Amīr Ḥusayn era statu in u frattempu rimpiazzatu da u so fratellu Yūsuf Ṣūfī in u 1371, u quale avia accettatu di sottumette si à Tamerlanu ricevendu in cambiu e terre vicinu à Khiva, in Corasmia. Eppuru, prestu Yūsuf Ṣūfī si ribellò è, di frivaghju o marzu di u 1373, Tamerlanu si dirighjite versu a Corasmia per impone a so autorità cù a forza. Dopu à avè amparatu chì Tamerlanu avanzava ver'di ellu, Yūsuf Ṣūfī si scantò è accettò d’intrattene prestu trattative per ghjunghje à a pace. Intantu, Tamerlanu si duvite preoccupà d’un altru numicu chì l’impegnò in varie operazione militare in a parte nordorientale di l’imperu, vale à dì in Moghulistanu è in Corasmia. Si trattava di Qamar al-Dīn, chì in u 1366 usurpò u titulu di khan è si svelò un persunaghju abbastanza «duru» è imprevedibile. Benchì Tamerlanu vulisse scaccià lu definitivamente da u guvernu di e terre ch’ellu amministrava, Qamar al-Dīn mise in attu una strategia efficace chì li permise d’ospità i principali rivali di u grande emiru à a so corte è d’attaccà militarmente u so numicu senza impegnà si in battaglie insustenibile.
L’insolita clemenza di Tamerlanu dimustrata versu i signori chì si ribellonu contr’à ellu spinghjì 'ssi stessi è l’abitanti di e terre di cunfini in Corasmia à insorghje in u 1375. Di veranu di u 1376, l’emiru di Samarcanda si cunvinse di scatinà una terza spedizione in Corasmia à a caccia di Qamar al-Dīn. Un'antra volta, micca à so asgiu in a pusizione di subordinatu, Yūsuf Ṣūfī pruvò à prufittà di a caccia à l’omu chì Tamerlanu era in traccia di compie à livante è devastò a Transoxiana in varie zone, ghjunghjendu guasi à Samarcanda. Tamerlanu riescì à scunghjurà a minaccia, ma a so autorità paria minata da e numerose ribellione chì eranu scuppiate. Di più, oltri à duvè arrende si à l’idea di ùn pudè catturà à Qamar al-Dīn, u so figliolu Jahangir Mirza murì in listessu periudu per via d’un’epidemia di pesta, circustanza chì u rese più prontu à compie viulenze per reprimà e pruteste nate contr’à ellu è contr’à quelli chì l’avianu traditu. Tamerlanu decise di scatinà una campagna più astuta contr’à u so avversariu, mandendu picculi gruppi di ribelli, ma ancu sta volta fallì. L’unicu risultatu cuncretu ottinutu currispose cù a solita seria di razzie, stermini è cattura di prighjuneri. Una svolta parite verificà si in u 1376, quandu un nobile chjamatu Toktamish pruvinendu da l’Orda Bianca dumandò aiutu à Tamerlanu contr’à Uros, chì era à quellu mumentu u khan à u putere.
Versu u Khorasan
[mudificà | edità a fonte]Tamerlanu rivultò u so sguardu versu a Persia solu dopu ch'è a quistione di a Corasmia pudissi dì si risolta. À quella epica l’oghjernu Iranu era una terra assai frammintata, una situazione caghjunata da a morte di l’ultimu suvranu di l’Ilkhanatu Abū Saʿīd, in u 1335. In quell’annu, u so regnu era statu suddivisu in un mosaicu di putentati: Muzaffaridi, Kartidi, Eretnidi, Chubanidi, Injuidi, Jalayiridi è Sarbadar. L’Ilkhanatu cumprindia dentru i so cunfini rigione di l’attuali Iranu, Afganistanu, Iraccu è Azerbaigianu, oltre à a rigione di a Corasmia, cù e cità di Urgench è Khiva dighjà cunquistate da Tamerlanu. Per prucedè in a so strategia di cunquista ci vulia à assicurà si u cuntrollu di Herat, capitale di a dinastia kartide è cunsiderata «a porta di a Persia» urientale. Cunstatatu l’avvicinamentu di e truppe numiche, u signore lucale, definitu dispreghjativamente da e fonte timuride malik, incuraghjì i so abitanti à cumbatte, ma essendu rifughjatu in a citadella a so chjama fù pocu intesa. Partinu cusì e neguziazionu, ch’elli finìschinu cù a resa di u malik è l’accettazionu di e cundizionu imposte da Tamerlanu. U rollu preminente assuntu in e trattative da un nobile lucale chjamatu Iskandar-i Shaykhi fù ricumpensatu, postu ch'ellu sughjerì a resa di l’insediamentu è fù dopu integratu in l’armata di l’emiru di Samarcanda. Herat cedite dunque per via d’una grande manovra pulitica piuttostu ch'è cù l’arme; pur avendu risparmiatu l’abitanti, l’emiru ne depurtò puru certi è numinò u guvernatore lucale cum’è so sottupostu. Fù solu in u 1383 chì Herat fù definitivamente assurbita à i duminii timuridi, senza chì ci fussi più qualchissia signore vassallu.
L’ughjettivu successivu riguardò u Khorasan (oghje Iranu), divisu da a Corasmia da una zona desertica. In u 1381 Tamerlanu sapite inserisce si in e lotte intestine permanente in quelli lochi è assughjittì certi territorii in a rigione. L’espansione cuntinuò infatti à i danni di a cusì detta «repubblica» lucale di i Sarbadār, chì si sviluppava in u Bayhaq. Avendu dighjà dimustratu simpatie versu di elli quand’ellu era in lotta cù Amīr Ḥusayn, i Sarbadār decisenu di dichjarà si vassalli di Tamerlanu pacificamente. U grande emiru intuì chì Khwāja ʿAlī, à a guida di quella rigione è scontru da Tamerlanu di persona, era un persunaghju puliticu assai astutu è cù u quale cunvinia à avè rapporti sereni. Figliolu di u murshid Sadr al-Dīn Mūsā è personalità sciita di grande impurtanza, Khwāja ʿAlī averia avutu una certa influenza annantu à Tamerlanu è quessu ne apprezzò «u valore è u so parlà francu».
Quand'ellu vultò à Samarcanda in l’inguernu di u 1381, e pupulazione di certe cità di u Sistan si rivultonu, attizzate da signori lucali chì ùn tulleravanu l’autorità di l’emiru. In u 1383 Tamerlanu vultò in u sudu è punì cun estrema crudeltà i ribelli, cumu ne testimunieghjanu e fonte coeve. Sicondu u storicu René Grousset, a sensazione di disulazione trasmessa à un viaghjadore stranieru in visita in quella zona riescia ancu in u Novecentu à fà intravede e vinice di e dure ripressione cumpiute da Tamerlanu. Da u Sistan Tamerlanu decise di spinghje si versu Kandahar in u 1383 è, dopu, in u Mazandaran, nantu à u Mare Caspiu, dipinta cum’è una terra di grande ricchezze. U signore lucale, Amīr Valī, sapite sfruttà à pienu e caratteristiche di u so territoriu è fù capace di causà grave perdite à i timuridi, ma in seguitu Tamerlanu si riprese è, in u 1384, assediò Asterabad, principale centru di a rigione. A ripressione fù cusì atroce chì riguardò fin’anche «i zitelli in fasce», ma Valī ùn ci assistete chì fughjì in Azerbaigianu è ùn ripresentò mai più un periculu. Scunghjuratu ogni risicu pussibule d’affruntà un novu numicu in i territorii appena acquistati à u nordu, Tamerlanu poti cuncentrà si annantu à i so scopi successivi, u Caucasu urientale è l’Iraq, quessu ultimu menu frammentatu ch'è a Persia è duminatu da i Jalayridi.
Note
[mudificà | edità a fonte]- ↑ 'Ss'articulu pruvene in parte da l'articulu currispundente di a wikipedia in talianu.