Aciartula tirrenica

À prupositu di Wikipedia
L'acertula tirrenica
Podarcis tiliguerta
Classificazione scentifica
Regnu Animalia
Divisione Chordata
Classa Reptilia
Ordine Squamata
Famiglia Lacertidae
Genaru Podarcis
Nome binuminale
Podarcis tiliguerta
Camerano, 1885

L' acertula tirrenica (o aciartula tirrenica) (Podarcis tiliguerta) hè una spezia di rettile chì face parte di a famiglia di i Lacertidae[1] endemica di a Corsica è di a Sardegna, induv'ella si scontra in parechji ambienti cum'è spiaghje, machja, fureste dichjarinate, è dinù in e custruzzione umane. Ci cuabita incù un'altra acertula endemica Podarcis siculus, in cuncurrenza incun ella in certe zone è incù a quale pò ibridà si. Hè unu animale diurnu chì si nutrisce per u più d'invertebrati. A femina face sei à dodici ovi chì mettenu dui mesi è mezu à spulcisce. 'Ss'acertula conta una dicina di sottuspezie, è ùn hè micca cunsiderata cum'è minacciata à i ghjorni d'oghje.

Descrizzione[mudificà | edità a fonte]

Hè un'acertula longa 20 cm, chì a coda ne ripprisenta dui terzi di a lunghezza di u corpu. E femine sò marrone incù e righe pallide annantu à u spinu è i lati. I masci ponu avvicinà si à u verde annantu à corpu è i fianchi. Quelli prisentanu punti turchini. A coda pò qualchì volta esse turchina.[2]. L'acertula tirrenica hà unu corpu abbastanza tondu, incù scaglie lisce appena carenate è in generale cunvesse.

U sottu di u corpu hè biancu, giallu, aranciu è à le volte ancu rossu, ma u culore vivu ùn hè qualchì volta prisente ch'è vicinu à a gola.

Esiste una forte variabilità ind'è certe pupulazione (in mutivi è in taglia), in particulare annantu à i picculi isulotti. Esistenu dinù variazione di culori, è si pò vede per indettu certi individui tutalmente reticulati è l'altri guasi senza marche, o certi assai bughji - guasi niricci[3]. l'iride di l'ochji essendu giallu-arancinu[4].

Ripartizione è ambiente[mudificà | edità a fonte]

Distribuzione di l'acertula tirrenica
Podarcis tiliguerta

'Ssa spezia si scontra in Sardegna è in Corsica. Hè prisente da u livellu di u mare sin'à 1800 metri. Hè assente di e zone à debule vegetazione di bassa altitudine (sittori cultivati di a costa orientale), è ancu di l'altupianu di Bonifaziu, chì sò più favurevuli à certe sottuspezie di Podarcis siculus. In e zone menu favurevule à quell'ultima e duie spezie cuabitanu. A so prisenza hè più rara à parte da 1600 metri. À l'infora di 'sse zone hè assai prisente è friquenta una grande varietà di mezi : spiaghje, machja, fureste dichjarinate, è dinù e custruzzione umane[5].

Frà e 10 sottuspezie mintuvate, ottu si scontranu in Corsica - in generale sò pupulazione chjuche, limitate à unu o dui individui.

Biolugia, cumportamentu[mudificà | edità a fonte]

Hè unu rettile diurnu è oviparu, chì pò campà sin'à 10 anni. I masci sò in generale territuriali ma ponu tullerà si quand'ellu ci hè pocu spaziu cum'è annantu à parechji picculi isulotti, induv'ellu si pò avè sin'à deci acertule per metru quatratu. Assai agile, colla annantu à i scogli per scaldà si à u sole.

L'acertula tirrenica ùn inguerna micca è ferma attiva tuttu l'inguernu, ma a so attività cala, in particulare quandu l'inguernu hè ruvidu o in altitudine induve e timperature sò più fresche.

Alimentazione[mudificà | edità a fonte]

'Ss'acertula hè insettivora, ciò chì custituisce un'alimentazione tipica frà l'acertule. Cunsoma insetti, ragni o miriapodi di piccula taglia.

Riproduzione[mudificà | edità a fonte]

I dui partenarii s'accoppianu d'aprile o di maghju, è a femina face sei à dodici ovi chì mettenu dui mesi è mezu à spulcisce. L'ovi misuranu da 10 à 12 mm, è i chjuchi circa 5 à 6 cm à a nascita, cuntendu ne a coda.

I casi d'ibridazione naturale trà 'ssa spezia è a spezia Podarcis siculus sò stati mintuvati[6], in ogni casu in Sardegna[5].

Particularità[mudificà | edità a fonte]

Pare ch'è l'acertula tirrenica prisenta un tassu altu di polidattilia (prisenza d'unu o parechji diti supplementarii) in e pupulazione sarde studiate, finominu raru ind'è l'acertule[7].

Listinu di e sottuspezie[mudificà | edità a fonte]

Ci sò e siguente sottuspezie :

  • Podarcis tiliguerta contii Lanza & Brizzi, 1977
  • Podarcis tiliguerta eiselti (Lanza, 1972)
  • Podarcis tiliguerta granchii Lanza & Brizzi, 1974
  • Podarcis tiliguerta grandisonae (Lanza, 1972)
  • Podarcis tiliguerta maresi (Lanza, 1972)
  • Podarcis tiliguerta pardii Lanza & Brizzi, 1974
  • Podarcis tiliguerta ranzii (Lanza, 1966)
  • Podarcis tiliguerta rudolphisimonii Brizzi & Lanza, 1975
  • Podarcis tiliguerta tiliguerta (Gmelin, 1789)
  • Podarcis tiliguerta toro (Mertens, 1932)

Cunfusione pussibile incù altre acertule[mudificà | edità a fonte]

L'acertula tirrenica s'assumiglia assai à Podarcis muralis, ma quella ùn hè micca prisente in Corsica è Sardegna. S'assumiglia dinù à certe sottuspezie di Podarcis siculus (in particulare Podarcis sicula cetti) chì prisentanu frisgiulture simile annantu à u corpu, ma 'quelle sò in generale pocu prisente in u daretu di u corpu. Inoltre, ind'è l'acertula tirrenica a gola hè pichjinata invece hè unita ind'è Podarcis siculus.
Hè infine dinù simile à unu altra acertula, l'acertulone, chì prisenta eppuru unu corpu più plattu, una culurazione in punti è chì ne l'iride hè grisgiu-verde (è micca giallu-arancinu, cum'è ind'è Podarcis tiliguerta).

Tassunumia[mudificà | edità a fonte]

L'acertula tirrenica

À l'iniziu numinata Lacerta tiliguerta da Gmelin in u 1789 'ssa spezia fù piazzata in u generu Podarcis da Engelmann è al. in u 1993[8].

Esiste una grande sferenza genetica trà e pupulazione di Corsica è di Sardegna. In particulare l'analise genetiche di 'sse pupulazione mostrranu una divergenza di l'ordine di u 6 % chì diveria ghjustificà l'esistenza di duie spezie distinte. In 'ssu casu e pupulazione corse cambierianu di nome scentificu, apposta chì i nomi validi si raportanu à di i campioni sardi[5].

Minacce è prutezzione[mudificà | edità a fonte]

A spezia hè classificata cum'è "Preoccupazione minore" da l'UICN è ùn hè dunque micca cunsiderata cum'è in priculu.

A so cumpetizione incù Podarcis siculus ùn pare micca mette la priculu, eppuru 'ssa situazione hè menu prupiziu à l'acertula tirrenica annantu à parechji isulotti di piccula taglia.

Etimolugia[mudificà | edità a fonte]

L'epitetu specificu di 'ssa spezia, tiliguerta, vene di a latinisazione di u so nome sardu[9].

Bibliugrafia[mudificà | edità a fonte]

  • Brizzi & Lanza, 1975 : The natural history of the Macinaghju Islets (northeastern Corsica) with particular reference to their herpetofauna. Natura, vol. 66, n° 1/2, p. 53-72.
  • Gmelin, 1789 : Caroli a Linné Systema naturae. 13. ed., Tom 1 Pars 3. G. E. Beer, Lipsiae, p. 1033-1516.
  • Lanza, 1972 : The natural history of the Cerbicale Islands (southeastern Corsica) with particular reference to their herpetofauna. Natura, vol. 63, n° 4, p. 345-407.
  • Lanza & Brizzi, 1974 : On two new Corsican microinsular subspecies of Podarcis tiliguerta (Gmelin, 1789). Natura, vol. 65, n° 3/4, p. 155-193.
  • Lanza & Brizzi, 1977 : The lizard of Piana di Cavallu Island (southeastern Corsica): Podarcis muralis contii subsp. nova. Natura, vol. 68, n° 3/4, p. 157-165.
  • Mertens, 1932 : Zur Verbreitung und Systematik einiger Lacerta-Formen der Apenninischen Halbinsel und der Thyrrenischen Inselwelt. Senckenbergiana, vol. 14, p. 235-259.

Note[mudificà | edità a fonte]

  1. 'Ss'articulu pruvene in parte da l'articulu currispundente di a wikipedia in francese.
  2. Losange, 2008 : Anfibii & rettili. Scuperta natura, edizione Artémis, p. 1-125.
  3. U guida herpéto : 228 anfibii è rettili d'Europa. I guidi di u naturalisticu, Delachaux è Niestlé, 2010
  4. Podarcis tiliguerta annantu à u situ Tiliqua
  5. 5,0 5,1 5,2 Atlas di l'Anfibii è Rettili di Francia, Biotope Editzione, Publicazione scentifiche di u Museum, 2012
  6. Capula, 2002 : Genetic evidence of natural ibridation between Podarcis sicula and Podarcis tiliguerta (Reptilia: Lacertidae). Amphibia-Reptilia, vol. 23, n° 3, p. 313-321 testu integrale in.
  7. A. Kaliontzopoulou, D. Salvi, V. Gomes, J.P.M.C. Maia & P. Kaliontzopoulos : Polydactyly in the Tyrrhenian wall lizard (Podarcis tiliguerta), Acta Herpetologica vol. 8 n° 1, p. 75-78, 2013 testu integrale in
  8. W. E. Engelmann, è al., 1993 : Lurche und Kriechtiere Europas. Neumann Verlag (Radebeul, Germany), 440 pp.
  9. L'etimulugia di i nomi d'anfibii è di rettili. J. Lescure, B. U Garff, Editzione Belin, 2006